Copii cu deficiență mintală

Ce este deficiența mintală?

       Deficiența mintală reprezintă o funcționare intelectuală generală semnificativ sub medie, care a început în timpul perioadei de dezvoltare și se asociază cu o deficiență a comportamentului adaptativ.

De ce apare deficiența mintală la copii?

              Etiologia deficiențelor mintale impune o sistematizare a categoriilor de factori care influențează apariția tulburărilor organice și funcționale ale sistemului nervos central (SNC) și stabilirea unor corelații între sindroamele clinice și cauzele care le produc.

            Deficiențele mintale pot fi de natură ereditară (transmise prin gene), organică (urmare a unor leziuni ale SNC), sau pot fi cauzate de carențe educative, afective, socio-culturale.

                Pornind de la factorul cauzal, deficiențele mintale pot fi împărțite în :

• deficiențe mintale primare (determinate de factori ereditari);
• deficiențe mintale secundare (determinate de factori exteriori, din mediu);
• deficiențe mintale mixte (determinate de combinarea factorilor ereditari cu cei de mediu);
• deficiențe mintale fără cauze direct decelabile.

   Factorii care determină prin acțiunea lor asupra SNC deficiență  mintală pot acționa în momente diferite, dând naștere la patologii diferite:

• în etapa de progeneză (când are loc maturizarea celulelor sexuale și fecundația) dând naștere la gametopatii;
• în etapa de blastogeneză (embriogeneza: 0-3 luni) (când are loc formarea foițelor germinative și se desăvârșește formarea organelor primitive), dând naștere la embriopatii;
• în etapa de organogeneză (fetogeneza: 4-9 luni) (când au loc procesele de morfogeneză și histogeneză), dând naștere la fetopatii.

   Factorii endogeni (din interiorul organismului) pot provoca 3 tipuri de deficiențe mintale:

• prin mecanism poligenic (Cazuri de deficiență mintala pură, fără patologie asociată, determinate de dominanța genelor nefavorabile inteligenței);
• prin transmitere mendeliană (Cauzate de gene majore mutante apărute în urma tulburării metabolismului enzimatic, sau fără un substrat biochimic);
• prin anomalii cromozomiale (Anomalii ale numărului și morfologiei cromozomilor, determinând un dezechilibru genic responsabil de variate malformații somatice, encefalopatii, dismorfii, etc. Din această categorie fac parte sindroamele Down, Lejeune, Edwards, Patau, Klinefelter, Turner.)

    Factorii exogeni (ce actionează din exteriorul organismului) au o influență cu atât mai mare în producerea deficiențelor mintale cu cât acționează mai de timpuriu în viața copilului (în perioada uterină sau în primii 3 ani de viață). În funcție de momentul în care acționează se pot distinge mai multe categorii de factori:

• prenatali (înainte și în timpul sarcinii):

1. progenetici (Acționează asupra condițiilor și proceselor de apariție și dezvoltare a gameților, determinând gametopatiile. Cei mai frecvenți sunt: iradieri cu radiații alfa, beta, gama Rontgen, neutroni, protoni, etc; procese involutive la nivelul ovarului; afecțiuni cronice ale părinților, în special ale mamei: diabet zaharat, inaniții cronice, etc.; șocuri psihice grave suportate de către părinți.)
2. embriopatici (Acționează în primele trei luni de sarcină și pot produce o serie de modificări ale nidației, tulburări ale metabolismului mamei și embrionului, nutriției și circulației placentare. Cei mai frecvenți sunt: fizico-chimici: iradieri cu raze X, substanțe radioactive, intoxicații cu diferiți compuși chimici (oxid de carbon, săruri de nichel, mercur, cobalt, plumb), consumul unor medicamente teratogene ce pot acționa înca din primele zile, fie distrugând oul, fie determinând mutații genetice și tulburări metabolice; boli infecțioase virotice (rubeolă, rujeolă, gripă); boli casectizante ale mamei (tuberculoza, febra tifoidă, avitaminoze, etc.); traumatisme ale gravidei; tulburări endocrine ale mamei (diabet, tulburări tiroidiene, etc.); incompatibilitate Rh între mamă și fătă
3. fetopatici (intervin asupra dezvoltării intrauterine a fătului, între luna a 4-a și a 9-a de sarcină, favorizând unele procese necrotice, inflamatorii, tulburări vasculare, respiratorii, distrofii, etc. Cei mai frecvenți sunt: intozicații cu alcool, monoxid de carbon, plumb, mercur; carențe alimentare, avitaminoze, infecții materne (lues, listerioză, toxoplasmoză, boala incluziilor citomegalice, etc.); traumatisme fizice; placenta previa cu microhemoragii).

• perinatali (în timul nașterii)

1. Scorul APGAR este principalul indicator care oferă informații despre starea clinică a nou născutului. Se apreciază la 1 minut, 5 minute și 10 minute după naștere. Sunt urmărite culoarea pielii, tonusul muscular, respirația, frecvența cardiacă, răspunsul la stimuli. Informațiile culese pentru stabilirea scorului final au semnificație prognostică pentru noul născut. 
2. prematuritatea noului născut (greutate la naștere egală sau mai mică de 2500g, indiferent de durata sarcinii). Exista 3 categorii de prematuri: născuti înainte de termen (sarcină mai mica de 37 săptămani), la termen, dar cu o greutate mai mică de 2500g (distrofie prenatală), nou născuti proveniți din sarcini gemelare.
3. postmaturitatea noului născut determină hipoxia cronică a fătului, cu efecte asupra structurilor nervoase superioare concretizate în sechele encefalopatice care se manifestă prin retard mintal și psihomotor, tulburări comportamentale, convulsivitate accentuată.
4. traumatismele obstetricale - aplicarea forcepsului la extragerea fătului și operația cezariană pot produce diferite leziuni ale scoarței cerebrale sau pot favoriza apariția unor staze în sistemul circulator cerebral al fătului, însoțite de anoxie sau simfize ale meningelui și determinând astfel hidrocefalie; hipoxia din timpul nașterii determinată de prelungirea excesivă a nașterii, compresiunea cordonului ombilical, ruptura de placentă, contracțiile uterine foarte slabe, disproporțiile cefalo-pelviene ale fătului, fătul prea mare, etc, toate acestea favorizează scăderea aportului de oxigen la nivelul țesuturilor nervoase, urmate de edeme , hemoragii punctiforme, procese de necroză la nivel cortical, alterarea procesului de mielinizare și emitere de dendrite care vor conduce mai târziu la tulburări senzoriale și psihomotorii; encefalopatia bilirubinică (boală hemolitică a noului născutului) este determinată de invazia anticorpilor de la mamă la făt , prin placentă, urmată de creșterea acidozei la nivelul celulei nervoase datorită excesului de bilirubină neconjugată cu acțiune citoxică care provoacă alterări funcționale și morfologice în special la nivelul nucleilor de la baza creierului.

• postnatali (după naștere)

1. boli inflamatorii cerebrale - encefalite (întâlnite în rujeolă, rubeolă, varicelă, tuse convulsivă, gripe, etc.), meningoencefalite (streptococica, stafilococia, meningococica, TBC), viroze, abcese cerebrale;
2. boli infecțioase cu complicații cerebrale - gripa, hepatita edemica, scarlatina, variola, varicela, tuse convulsivă, etc.;
3. boli parazitare cerebrale - chist hidatic, cisticercoză;
4. boli cu efecte degenerative la nivel cerebral - acidoze, hipoxii, hipoglicemii, tulburări hidroelectrolitice;
5. intoxicații acute și cronice cu plumb, oxid de carbon, alcool, fungicide, etc.;
6. traumatisme cranio-cerebrale ce pot duce la traumatisme sau hemoragii cerebrale soldate cu manifestări neurologice sistematizate și sechele neuropsihice de grade diferite;
7. tulburări cronice de nutriție (mai ales în perioada 0-3 ani) - carențe prelungite de vitamine, electroliți, alimentație hipoproteică, ce pot culmina cu stări distrofice, edem cerebral, disfuncții cerebrale;
8. tulburări metabolice - în special hipoglicemiile la copil pot determina apariția unor encefalopatii manifestate prin accese convulsive, pareze, retardare intelectuală;
9. tulburări circulatorii la nivel cerebral - tromboze venoase sau la nivelul sinusurilor, arterite ce pot culmina cu embolii sau leziuni cerebrale grave;
10. factori psihosociali - reprezentați prin natura relațiilor afective intrafamiliale, mediul și condițiile economice ale familiei, calitatea influențelor culturale și educaționale care acționează asupra copilului, carențele afective ale copilui, etc. 

     Sunt mai multe forme ale deficienței mintale care pot apărea la un copil:

• Deficiență mintală ușoară (QI 55-70, vârsta mintală 9-12 ani)

- înfățișare  comună și  deficiențe  motorii sau  senzoriale abia sesizabile;
- obțin rezultate școlare ce le permit să ajungă în clasa a VI-a (VIII-a);

- ca adulți își găsesc loc de muncă, își formează o familie dar au nevoie de ajutor în rezolvarea unor probleme de viață mai complexe;

- majoritatea reușesc să trăiască independent.

• Deficiență mintală moderată (QI 40-55, vârsta mintală 6-9 ani)

- probleme neurologice, motorii, de locomoție;

- pot învăța să comunice și să se îngrijească dar sub supraveghere;

- ca adulți pot încerca să desfășoare o muncă de rutină.

• Deficiență mintală severă (QI 25-40, vârsta mintală 3-6 ani)

- au o dezvoltare foarte încetinită în perioada preșcolară;

- necesită supraveghere atentă și îngrijire specializată.

• Deficiență mintală profundă (QI sub 25, vârsta mintală mai mică de 3 ani)

- deficiențe multiple cognitive, motorii, de comunicare;

- au nevoie de instruire intensivă pentru a căpăta independență în efectuarea celor mai rudimentare activități zilnice (mâncat, toaletă)

- necesită supraveghere pe parcursul întregii vieți.

      

Sursă: Deficiența mintală

Copii cu Sindromul Down

Ce reprezintă Sindromul Down?  

        Sindromul Down  este o boală  genetică  cromozomială, ce afectează aproximativ unul din o mie de copii. Fiecare om are 46 de cromozomi, dispuși în 23 de perechi. Sperma bărbatului are 23 de cromozomi, ca și ovulul femeii, așa încât, atunci când are loc fertilizarea ovulului de către spermatozoid, se însumează totalul cromozomilor necesari.

        În momentul în care au loc greșeli, acestea dau naștere așa numitor anomalii cromozomiale. Sindromul Down face parte din această categorie. Această condiție face ca fiecare celulă din organism să aibă trei cromozomi cu numărul 21 (în loc de doi cum ar fi normal). Astfel, numărul de cromozomi crește de la 46 la 47, structura întâlnită la fiecare celulă a organismului.

           La  momentul  actual  nu  se  cunosc  motivele  pentru care apare un cromozom în plus. Acesta poate veni fie de la mamă, fie de la tată. S-a descoperit o legătură cu vârsta mamei, în sensul că predispoziția crește la mamele mai în vârstă. Totuși, majoritatea copiilor cu Sindromul Down se nasc din mame cu vârste de până la 35 de ani, dat fiind faptul că aceasta este vârsta la care majoritatea femeilor nasc. 

           Un lucru sigur este acela  că nimeni nu este de vină. Apariția sindromului nu este cauzată de factori externi, așa că nimic din ce face femeia gravidă în timpul sarcinii nu determină boala. Apare la toate rasele umane, clasele sociale și în toate țările. 

Există mai multe tipuri ale Sindromului Down  

           Sunt 3  tipuri  majore ale Sindromului Down. În majoritatea cazurilor este vorba de "Trisomia 21 " – prezența unui exces de material genetic în perechea de cromozomi 21. Aproximativ 95% din cei cu Sindrom Down au Trisomia 21.

           Aproximativ  4%  au  ceea   ce  se   numește  Translocație, în care cromozomul 21, care este în plus, se desprinde și se lipește de un alt cromozom (de obicei cromozomul 14). 

            Aproximativ 1% au Mozaicism, și anume faptul că numai o parte din celulele organismului sunt afectate de aberația cromozomială, sindromul apărând în funcție de numărul celulelor bolnave.

Care sunt semnele Sindromului Down?  

          Copiii născuți cu acest sindrom au anumite caracteristici fizice, ce pot varia, în sensul că nu toți copiii prezintă totalitatea semnelor. Unul din semne este aspectul de mușchi lăsați (tonus muscular scăzut) și articulații mai slabe, lucru ce se poate îmbunătăți cu vârsta. Greutatea la naștere poate fi mai mică, iar copilul poate lua în greutate într-un ritm mai scăzut decât alți copii.

            Deseori  ochii  copiilor  cu  Sindrom  Down  sunt  alungiti  și orientați superior, iar porțiunea posterioară a craniului poate fi mai plată decât în mod obișnuit. De obicei au mâinile mai mici și în jumatate din cazuri prezintă o singură creastă palmară orizontală. Doctorii analizează frecvent palma pentru a căuta acest semn ce indică prezența Sindromului Down, deși această caracteristică se poate întâlni și la copii ce nu prezintă afecțiunea.

          Copiii cu Down au un anumit grad de retard mintal, dar acest lucru variază de la o persoană la alta, dizabilitatea fiind imposibil de apreciat la naștere. Progresul lor este mai lent decât cel al copiilor normali, însă vor putea merge, vorbi, merge pe bicicletă, scrie și citi, chiar și dacă acest lucru se va realiza cu un efort mai mare.

             Unii copii cu Down vor avea probleme cu posibilitatea de a se hrăni la început. Ei vor fi învățați mai greu să sugă, să înghită și să respire, putând să se înece și să scuipe în prima instanță. Aceste probleme dispar de obicei în primele săptămâni de viață. Încercarea mai multor poziții în care să fie hrănit îl va ajuta pe copil să se obișnuiască mai rapid. Unor copii cu Down le vine mai ușor să învețe să folosească biberonul. Copilul va trebui să fie învățat să își controleze limba. Diferitele jocuri, strâmbăturile și zgomotele îl vor stimula să exerseze mimica feței și mușchii limbii, lucruri ce îl vor ajuta să învețe primele sunete ale vorbirii.

            Aproximativ  unu  din trei  copii  cu  Down au defecte cardiace. Unele din acestea sunt minore, precum murmurul cardiac, dar altele sunt de luat în vedere, având nevoie de medicație sau chiar de operații.

Recuperarea copiilor cu Sindromul Down

             Kinetoterapia are un rol important în recuperarea copiilor cu Sindromul Down, încă din primele luni de viață pentru a avea o dezvoltare neuromotorie adecvată și armonioasă. Se consideră că începerea tratamentului recuperator cât mai timpuriu posibil, va determina în viitor la obținerea unui grad cât mai mare de independență. Tratamentul kinetic are pe lângă scopul de dobândire a unui grad de independență cât mai mare a copiilor cu Sindromul Down și scopul de prevenire și corectare a deficiențelor asociate.

          Tratamentul  recuperator,  trebuie  să  răspundă  cerinței  de bază a dezvoltării și creșterii copilului. În perioada de dezvoltare a deprinderilor motorii de bază se pune fundamentul dezvoltării motorii viitoare. Este obligatoriu să ținem seama ca intervenția kinetoterapeutului să aibă loc în această perioadă. Un aspect important dar și elementar de știut este că în apariția limitărilor în comportamentul motor în cazul copiilor cu Sindrom Down este incapacitatea/dizabilitatea de stabilizare a posturilor. În programul specific kinetoterapeutic trebuie dezvoltată fiecare deprindere neuromotorie de bază, trebuie stimulată postura primară de bază.

            Terapia  prin  joacă  în cadrul procesului de recuperare are un succes mare în rândul acestor copii. De asemenea, acești copii trebuie introduși în grupe de copii cu același sindrom, dar și fără dizabilități, antrenarea și angajarea în execuții fiind favorizată de dorința de imitație specifică copiilor cu Sindrom Down.  

              O  sedință de  kinetoterapie trebuie să  înceapă  cu manevre de  masaj terapeutic. Acest lucru favorizeaza apropierea copilului de către kinetoterapeut și apoi se va continua cu  un program de exerciții care contribuie la dezvoltarea forței musculare, a echilibrului, a mobilității articulare și a orientării în spațiu.

Recuperare cu ajutorul kinetoterapiei

Sursă: Sindromul Down și influența asupra vieții copilului

          Recuperarea medicală în Sindromul Down

Integrarea copiilor cu CES (Cerințe Educaționale Speciale)

      Problematica educației copiilor cu CES a devenit în ultimii ani o preocupare aparte în rândul specialiştilor. Apariţia conceptelor de educaţie integrată şi şcoală incluzivă a determinat modificări fundamentale în percepţia actului educativ.

 Analizând particularităţile specifice procesului de învăţare a copiilor cu diferite tipuri de deficienţă, se ajunge la concluzia că una dintre calităţile esenţiale ale curriculum-ului şcolar vizează un grad cât mai mare de flexibilitate, astfel încât să permită fiecărui copil să avanseze în ritmul său şi să fie tratat în funcţie de capacităţile sale de învăţare. Pentru aceasta este nevoie ca formularea obiectivelor, stabilirea conţinuturilor instruirii, modalităţile de transmitere a informaţiilor în clasă şi evaluarea elevilor să se facă diferenţiat.

 Elaborarea unui curriculum flexibil şi uşor de adaptat cerinţelor educaţionale ale fiecărui elev are la bază mai multe argumente:

- respectarea dreptului fiecărui copil la instrucţie şi educaţie pe măsura potenţialului şi capacităţilor sale;

- formarea la copilul deficient a unui registru comportamental adecvat care să permită adaptarea şi integrarea sa socială printr-o experienţă comună de învăţare alături de copiii normali;

- asigurarea legăturii cu faptele reale de viaţă şi familiarizarea cu o serie de obişnuinţe privind activităţile de utilitate practică şi de timp liber;

- dezvoltarea capacităţilor necesare pentru rezolvarea independentă ( în limitele permise de gradul deficienţei) a problemelor de viaţă, autocontrol în situaţii dificile şi practicarea unor metode şi tehnici de muncă intelectuală care să asigure eficienţă în adaptarea şi integrarea şcolară şi socială.

     În scopul eficientizării procesului de învăţare pentru elevii cu CES sunt invocate câteva repere fundamentale:

- învăţarea interactivă care presupune folosirea unor strategii de învăţare focalizate pe cooperarea, colaborarea şi comunicarea între elevi la activităţile didactice, precum şi pe interacţiunea dintre cadre didactice şi elevi;

- elaborarea în comun a obiectivelor învăţării (educator – elev) deoarece fiecare participant la actul învăţării are ideile, experienţele şi interesele personale de care trebuie să se ţină seama în proiectarea activităţilor didactice;

- demonstraţia, aplicaţia şi feedbeckul – orice proces de învăţare (mai ales în cazul elevilor cu CES) este mai eficient şi mai uşor de înţeles dacă informaţiile prezentate sunt demonstrate şi aplicate în situaţii reale de viaţă, existând şi un feedbeck continuu de-a lungul întregului proces;

     - modalităţile de sprijin în actul învăţării – elevii cu CES au nevoie în anumite momente de un sprijin activ de învăţare atât în timpul activităţilor desfăşurate în clasă, cât şi la activităţile din afara clasei, prin dezvoltarea unui parteneriat educaţional cu anumite categorii de specialişti, cu familiile elevilor.

           Metodele şi procedeele de predare-învăţare trebuie să fie selectate în raport cu scopul şi obiectivele activităţii didactice, conţinutul lecţiei şi particularităţile elevilor (vârsta, nivelul dezvoltării psihice, tipul şi gradul deficienţelor/ tulburărilor, tipul de percepţie al elevilor – analitic sau sintetic) , stilul de lucru al educatorului.

           În  activităţile  didactice  destinate  elevilor  cu  CES se pot folosi metodele expozitive, (povestirea, expunerea, explicaţia, descrierea) dar trebuie respectate anumite cerinţe:

- să se folosească un limbaj adecvat, corespunzător nivelului comunicării verbale;

- prezentarea să fie clară, precisă, concisă;

- ideile să fie sistematizate;

- să se recurgă la procedee şi materiale intuitive;

- să se antreneze elevii prin întrebări de control pentru a verifica nivelul înţelegerii conţinuturilor de către aceştia şi pentru a interveni cu noi explicaţii atunci când se impune acest lucru.

            Pentru elevii  cu  deficienţe  mintale  utilizarea  povestirii  ca  metodă didactică trebuie să fie însoţită de suporturi ilustrativ - sugestive sau imagini filmate, deoarece se captează mai uşor atenţia şi este facilitată implicarea afectiv-motivaţională a elevilor în secvenţele lecţiei.

        Metodele de simulare (jocul didactic, dramatizare ) pot fi aplicate cu succes atât în ceea ce priveşte conţinutul unor discipline cât şi în formarea şi dezvoltarea comunicării la elevii cu deficienţe mintale şi senzoriale. Implicarea lor cât mai directă în situaţii de viaţă simulate, trezesc motivaţia şi participarea activă, emoţională a elevilor, constituind şi un mijloc de socializare şi interrelaţionare cu cei din jur.

           Metoda demonstraţiei ajută elevii cu dizabilităţi să înţeleagă elementele de bază ale unui fenomen sau proces. Alături de metoda demonstraţiei, exerciţiul constituie o metodă cu o largă aplicabilitate în educaţia specială, mai ales în activităţile de consolidare a cunoştinţelor şi de antrenare a deprinderilor. 

          În activitatea  educativă  a  copiilor  cu  cerinţe  educative speciale se poate folosi cu maximă eficienţă învăţarea prin cooperare. Lecţiile bazate pe învăţarea prin cooperare permit evaluarea frecventă a performanţei fiecărui elev care trebuie să ofere un răspuns în nume personal sau în numele grupului, elevii se ajută unii pe alţii, încurajându-se şi împărtăşindu-şi ideile, explică celorlalţi, discută ceea ce ştiu, se învaţă unii pe alţii, realizează că au nevoie unii de alţii pentru a duce la bun sfârşit o sarcină a grupului.

         Educaţia integrată îi va permite copilului cu CES să trăiască alături de ceilalţi copii, să desfăşoare activităţi comune, dobândind abilităţi, indispensabile pentru o viaţă cât mai apropiată de cea a valizilor, pentru o adecvată inserţie socială.

         Cu certitudine, elevii cu dificultăţi de învăţare au nevoie de ajutor în vederea adaptării, integrării şi devenirii lor ca şi ceilalţi elevi – cu succese şi insuccese, cu realizări şi ratări dar şi cu rezultate încurajatoare.

Sursă: Integrarea copiilor cu CES

Copii cu autism

Ce este autismul?

         Autismul este o tulburare a spectrului, însemnând faptul că acesta afectează copiii în diferite moduri, la diferite grade de severitate, cu privire la abilitatea de a  comunica, de a se gândi și de a interacționa la nivel social.    Deoarece nu există nimic anormal cu privire la partea fizică a unui bolnav de autism și deoarece copiii se dezvoltă fiecare în felul său, tulburarea poate fi greu de recunoscut. 

         Autismul este caracterizat de:

• Probleme de comunicare, ce pot include întarzieri în dezvoltarea vorbirii sau repetări de cuvinte;
• Interacțiune socială precară;
• Comportament și înteres repetitiv;
• Comportament neobișnuit privind mișcarea mâinilor.

        Pentru un sfert din copiii bolnavi de autism, dezvoltarea poate fi normală în primii 2 ani de viață, ca apoi să regreseze în privința interacțiunii sociale și a comunicării. Posibil ca ei  să:

• Prefere să se joace singuri; 
• Să nu conștientizeze faptul că se joacă lânga alți copii;
• Le place să alinieze obiecte și să le aranjeze în funcție de culoare;
• Să aibă dificultăți în a stabili un contact vizual cu alte persoane.

      Deși copiii cu autism sunt afectați în diferite moduri, în toate cazurile, capacitatea lor de a comunica și de a interacționa cu ceilalți este precară. Alte comportamente ale copiiilor cu autism sunt:

• Limbaj limitat la cuvinte repetitive;
• Oprirea comunicării;
• Probleme în a comunica ce le este necesar;
• Nu pot stabili contact vizual cu persoanele din jurul lor;
• Doresc să fie singuri; 
• Le plac jocurile imaginare și fantastice; 
• Se angajează în mișcări repetitive, de exemplu învârtirea unor obiecte;
• Plâng sau râd fără motiv; 
• Dificultate în a arăta sau a primi afecțiune; 
• Nu suportă schimbarea programului zilnic; 
• Nu prezintă frică față de pericol;
• Sunt fizic foarte activi sau deloc;
• Lipsa răspunsurilor la chemările după nume;
• Reacții anormale la sunete tari.

          Nu toți copiii cu autism prezintă astfel de comportamente.

Cauze si diagnostic

Cauzele autismului

      Nu există o cauză anume  pentru autism. Cercetările s-au bazat pe dezechilibrul chimic, dezvoltarea creierului sau sistemul imunitar al pacientului. Alergiile la mâncare, cantitățile excesive în tractul intestinal și expunerea la un mediu toxic, au fost văzute ca posibile cauze ale autismului. Însă nu există dovezi clare în acest sens.

         Câțiva  dintre  cercetători  consideră  faptul că  thimerisolul ( este un ingredient al vaccinului) și vaccinurile pot avea legătură cu autismul deoarece diagnosticul bolii coincide cu vârsta la care copilul necesită vaccinuri. Însă nu există dovezi în acest sens, chiar teoria fondată pe acest subiect în 1998 a fost discreditată în 2004.

Diagnosticul autismului

          Există o șansă de 10% în cazul în care avem deja un copil cu autism, ca și următorul să fie afectat sau să prezinte o tulburare similară.

       Deoarece autismul este greu de recunoscut și diagnosticat, este foarte important ca părintele să observe posibilele simptome iar apoi să contacteze un medic specialist pentru a determina existența sau nu a bolii, cât mai curând posibil.  

          Nu există  un  anumit  test  pentru  a  diagnostica  autismul, însă este posibil ca medicul să ceară mai multe teste pentru a observa starea de sănătate a copilului. 

Programul de intervenție

           În cazul în care copilul a fost diagnosticat cu autism, părinții pot apela la urmatoarea echipă de specialiști:

• Pediatru specializat în dezvoltarea și creșterea copilului;
• Psiholog;
• Terapeut pentru problemele de comunicare și interacțiune sociala;
• Profesor specializat în educația copiiilor cu autism.

        Cautarea și găsirea unui  program special pentru copiii cu autism este foarte importantă și trebuie făcută rapid. Aceste programe sunt utilizate pentru a oferi educație și suport copilului, după ce a fost diagnosticat cu tulburări fizice sau psihice de comportament. Aceste programe sunt cele care reușesc să integreze parțial copilul în societate, folosindu-se de diferite metode precum limbaje de semn sau diverse poze. Acestea ajută, de asemenea, copilul să renunțe la tiparul repetativ și să îi ghideze spre alte activități.

         Pentru majoritatea copiiilor  se folosesc medicamente, pentru a le tine acestora simptomele sub control, precum antidepresive pentru a minimaliza tiparele repetative sau pentru a le stimula activitatea, anticonvulsive pentru a trata agresivitatea. Unora li se dau și medicamente antipsihotice pentru a controla comportamentul repetitiv și agresiv.

Sursă: Autismul la copii